Suntem înţepeniţi în clişee

Acum câteva zile, ascultam pe Radio România Actualităţi emisiunea unui exaltat, Gabriel Basarabescu, în care acesta încerca (aşa cum face de ceva vreme) să ne convingă că produsele alimentare româneşti sunt venite din rai, sănătate curată, în timp ce acelea venite din import sunt injectate cu chimicale, nu au niciun gust şi sunt complet nesănătoase.

Trecând peste faptul că acest mod de a prezenta lucrurile este condamnabil în sine, reprezentând o reclamă/antireclamă fără justificare, prezentarea schematizată a acestor lucruri este un clişeu, întors pe dos, de pe vremea comunistă.

Atunci, tot românul era convins că tot ce este fabricat la noi este prost, iar tot ce este de import este bun. Într-o oarecare măsură, asta era adevărat, dar oricum era o credinţă cu totul exagerată, fără o bază reală, adică un clişeu.

Acelaşi clişeu, de data asta întors pe dos, ni-l prezintă acum domnul Basarabescu.

Eu personal nu sunt deloc de acord cu teoriile acestuia. De exemplu, nu cred că toate legumele şi fructele de import sunt fără gust; exemplu sunt strugurii din Italia, salata din Olanda, sau merele din Polonia, care nu sunt cu nimic mai prejos, dimpotrivă, faţă de cele autohtone.

Aaa, dacă ne gândim că România ar putea fi din nou ce-a fost, un mare producător şi exportator de legume şi fructe, asta este cu totul altceva, dar nu vom reuşi asta denigrând fără nicio justificare concurenţa. Pentru asta este nevoie de cu totul şi cu totul altceva, dar asta e o altă discuţie.

Oricum, eu am mâncat destule roşii româneşti fără gust, dar şi unele turceşti foarte bune, iar în privinţa conţinutului de chimicale, provenite, de exemplu, din aplicarea îngrăşămintelor chimice în exces, oricum nu putem şti nimic, în toate cazurile, deoarece controale şi analize privind aceste aspecte nu se fac şi nici nu s-ar putea face, atât timp cât în România nu există un sistem integrat şi nici laboratoare specializate pentru acest scop.

În aceeaşi emisiune, domnul Basarabescu ne prezenta însă şi un alt clişeu, mult mai banal.

Vorbea domnul în cauză despre programul de două ore al televiziunii române din timpul comunismului.

Deşi este o greşeală foarte mică şi benignă, totuşi ea merită a fi corectată.

Nici măcar în cele mai negre clipe ale României comuniste, între anii 1985-1989, televiziunea nu a avut doar două ore de emisie zilnică, ci trei ore, iar duminica programul începea la prânz.

E drept, nu e mare diferenţă, mai ales că o oră era dedicată "telejurnicului", cum i se spunea pe la colţuri emisiunii de actualităţi, printr-o contracţie gen acronim (Telejurnal - Nicolae C.) .

În plus, tot în intervalul de la ora 19 la ora 22, cât dura programul, se mai şi întrerupea curentul, timp de o oră, în cartierele muncitoreşti şi în zonele rurale (în niciun caz în zonele unde locuia nomenclatura).

Poate de aici a apărut şi confuzia iniţială, transformată de "profesioniştii" din presă în clişeu.

Oricum, ar fi nedrept să lăsăm generaţiile tinere să creadă că am trăit în "epoca de aur" în cea mai cruntă lipsă de informare şi divertisment şi că, în toată acestă perioadă, ne-am chinuit să "prindem bulgarii" şi alte televiziuni vecine.

Adevărul este că, până prin 1980, TVR a avut două programe: TVR1, cu emisie permanentă 24 de ore şi TVR2, care acoperea doar parţial teritoriul naţional şi avea un program mai redus (vreo 8 ore pe zi). TVR a reprezentat mult timp o fereastră deschisă spre lumea largă, datorită unor profesionişti care lucrau acolo şi care, dincolo de limitele impuse ideologic, îşi făceau foarte bine meseria, (nu treaba !!!) pentru că erau capabili să o facă. Spre deosebire de mulţi care lucrează acum în TVR şi care au ajuns acolo doar pentru că sunt rude cu nu-ştiu-cine, sau pur şi simplu pentru că au de executat o comandă politică, cei de atunci chiar treceau un examen serios, condiţiile esenţiale fiind să fie absolvent de învăţământ superior şi să cunoască la perfecţie minim două limbi străine.

Aşa am putut urmări, noi, generaţiile care am prins acele vremuri, filme americane, franceze, italiene etc. de calitate şi seriale de toate genurile, de la romanele-foileton englezeşti, ecranizări ale unor capodopere literare, la serialele poliţiste americane.

Din păcate, lucrurile s-au schimbat din ce în ce în mai rău. Îmi aduc aminte că primul mare şoc a fost în 1976, când TVR a transmis numai finala mică şi finala mare ale campionatului mondial de fotbal din Germania. Restul meciurilor le-am văzut la televiziunea bulgară.

A urmat apoi o înrăutăţire progresivă a situaţiei, constând în reducerea treptată a orelor de emisie, desfiinţarea postului TVR2, concomitent cu neachiziţionarea de filme şi alte produse de televiziune din vest. Asta a afectat nu numai televiziunea, dar şi radioul şi cinematograful. E drept că, semilegal, a apărut o altă afacere, cea cu casetele video cu filme şi spectacole din vest, proiectate în teatre, case de cultură şi pe unde mai găsea un loc un "mic întreprinzător", viitor "om de afaceri" în "societatea capitalistă sălbatică" ce urma să vină.

Oricum, perioada neagră-neagră a TVR nu a durat decât vreo trei-patru ani. Îmi aduc aminte că în acea perioadă am revăzut la TVR un film celebru, Kramer vs. Kramer, în "foileton", deoarece, pentru a nu plăti drepturi de difuzare, TVR a practicat această metodă: difuza filme deja achiziţionate şi difuzate, pe care le redenumea, nu mai dădea genericul şi le împărţea în două-trei episoade.

Nu mai lungesc vorba, dar cred că ştiţi jocul acela din copilărie, "telegraful", în care, de la "zvoner", prin "răspândaci", până la "receptac" (termenul ăsta îmi aparţine, primii doi sunt de la Divertis), mesajul iniţial era complet deformat.

Ei bine, domnul Basarabescu, prin Radio România Actualităţi, este, în acest caz, doar răspândacul.

Cântecul fals şi amăgitor al ipocriziei

De ceva timp, o anume ziaristă, ajunsă în prim-planul mass-media în urma unei campanii electorale, când a mizat pe calul câştigător, ne susură plângăcios în ureche, pe postul national de radio, în fiecare sâmbată dimineaţă, lamentările şi frustrările personale cu privire la faptul că "manelele ne dau ritmul şi fast-food-urile gustul vieţii cotidiene".
Nu i-am înţeles niciodată, nici la tinereţe, dar nici acum, în plină maturitate, pe cei care, plagiind lamentabil, fără să ştie, un celebru poet, se văicăresc şi îşi/ne plâng de milă: "Eheiii, pe vremea mea ..."
Aşa şi cu această doamnă frustrată, cu fiţe de fată bătrână, care nu conteneşte să ne spună ce rău este acum şi ce bine era odinioară. Mă întreb dacă a stat vreodată, prin anii '80, la coadă o noapte întreagă să cumpere un litru de lapte pentru copil ...
E drept, doamna frustrată ştie să-şi tempereze nostalgiile, subliniind de fiecare dată că nu regretă acele vremuri, că bla-bla-bla, ştiţi poezia.
Ceea ce nu înţeleg, este cum, la atâtea lamentări, nu şi-a pus încă ştreangul de gât, pentru că mie, ascultând-o, îmi vine să-mi trag un glonţ în cap, noroc că nu am pistol.
Revenind însă la punctul de plecare al acestor rânduri, ceea ce mă dezgustă cel mai mult la astfel de peroraţii este ipocrizia.
Păi, stimată doamnă, oare cine a contribuit din plin la promiscuitatea morală a societăţii româneşti?
"Politicienii", îmi veţi răspunde şi parţial sunt de acord cu această afirmaţie ...
Dar nu numai ei ...
Aşa-zişii ziarişti, din care categorie faceţi parte şi dumneavoastră, cei răsăriţi peste noapte (poate la ordin), în zorii "firavei şi originalei democraţii româneşti", au contribuit din plin la răsturnarea scării fireşti de valori, la deformarea oricărui adevăr şi la amoralitatea societăţii noastre prezente.
Prin ce? Prin promovarea nonvalorii şi a falselor valori în toate domeniile. Prin amestecarea, până la confundare a adevărurilor cu falsele adevăruri şi cu minciuna. Prin spulberarea ultimelor repere morale (câte mai existau, după noaptea comunistă) ale acestui popor (vezi tentativele de compromitere a lui Eminescu, Ştefan cel Mare şi a mai câtor altora ...).
Aşa că, stimată doamnă, în loc să vă lamentaţi şi să ne spuneţi ce bine era înainte, mai bine aţi încerca să faceţi ceva util şi, dacă nu puteţi, lăsaţi-ne în pace şi apucaţi-vă de altă meserie, pentru că noi, dar mai ales tinerii din ziua de azi nu avem nevoie de false repere.

Datul cu părerea la români

La noi, românii, datul cu părerea a devenit un sport naţional, dus la perfecţiune încă de pe vremea lui Moromete şi poate mult mai devreme de-atât.
În ultima vreme însă, mai ales de când cu blogurile, tot mai mulţi dintre cei care nu au nicio legatură sau specializare în problema respectivă, ţin să-şi exprime opinia, chiar dacă nu au una foarte clară şi asta nu numai în fotbal sau politică, unde, nu-i aşa, tot românul se pricepe, dar chiar în domenii de strictă specialitate. Puţini sunt cei care au curajul să spună că nu se pricep la chestiunea dezbătută, majoritatea simţindu-se chiar obligaţi să-şi exprime opinia, chiar dacă nu le-a cerut-o nimeni.

De curând, ministrul educaţiei, profesor universitar doctor inginer Ecaterina Andronescu, a lansat câteva idei privitoare la o posibilă reformă a domeniului în care, fără nicio posibilitate de tăgadă, dumneaei este un specialist.

Fac aici o paranteză, pentru a preciza că în toate, dar absolut toate ideile de modificări în învăţământ pe care doamna Andronescu le-a enunţat, parcă m-ar fi întrebat pe mine cum ar fi mai bine de făcut, ceea ce dovedeşte că ideile, indiferent care ar fi ele, nu aparţin unui singur om, deci nu le poţi înregistra la OSIM, decât, eventual, pentru prioritatea de a le fi exprimat prima dată şi de a le fi pus în practică.

Majoritatea ideilor puse în discuţie de doamna Andronescu au trecut aproape neobservate, cu excepţia cârcotelilor celor care nu sunt în stare să facă nimic, dar nu-i lasă nici pe alţii să facă (de genul: dar cu ce o să facem? de unde luăm aia, sau ailaltă? etc.).

Însă în privinţa scoaterii educaţiei fizice din trunchiul principal de discipline şcolare, ei bine, aici, de parcă asta era problema esenţială a învăţământului românesc, foarte mulţi s-au simţit datori să-şi dea cu părerea. Bineînţeles, dintre aceştia nu putea lipsi în niciun caz doamna Corina Drăgotescu, campioană în datul cu părerea în probleme la care nu se pricepe.

Sâmbătă 07.03.2009, la rubrica permanentă care i s-a asigurat, pentru a-şi da mai bine cu părerea, la emisiunea Matinal de la Radio România Actualităţi, doamna Drăgotescu a ţinut să reia ideile (dacă se pot numi aşa) ale altor dătători cu părerea, potrivit cărora copiii şi adolescenţii români sunt obezi şi de-aia nu e bine să se scoată o oră de educaţie fizică din programa şcolară.

Aş vrea să-mi dau şi eu cu părerea, pentru că experienţa de peste 30 de ani de învăţământ mi-ar da acest drept şi, pentru că nu am o rubrică la radio (unde s-a mai pomenit ca profesorii universitari sau alţi specialişti să aibă o rubrică în mass-media!), o fac în acest mod.

Mai întâi, trebuie subliniat faptul că obezitatea tinerilor nu este cauzată de lipsa orelor de educaţie fizică în şcoală, ci de modul şi calitatea alimentaţiei şi de stilul de viaţă în general. De altfel, se pot introduce oricât de multe ore de educaţie fizică într-o săptămână, că tot nu se rezolvă problema, pentru că dacă cineva nu vrea să facă sport, oricum nu va face, cu toate îndemnurile, chiar şi din partea "specialiştilor" de felul doamnei Drăgotescu. Soluţia, în acest caz este educaţia pentru o viaţă sănătoasă, educaţie pe care ar trebui să o facă nu numai şcoala, dar şi familia şi mass-media.

Apoi, mi se pare firesc să se deplaseze activităţile sportive în zona "after school", acolo unde copiii ar trebui să desfăşoare activităţi în funcţie de înclinaţiile fiecăruia, activităţi liber consimţite, nu impuse de o programă rigidă şi, mai ales, neevaluate printr-o notă, ceea ce, după cum se ştie, determină din start o anumită reticenţă.

În această privinţă, doamna Drăgotescu chiar şi-a declarat incapacitatea de a înţelege problema, deşi doamna Andronescu explicase clar aceste lucruri (clar pentru cei capabili să înţeleagă), la o emisiune cu o seară înainte.

Nu vreau să lungesc prea mult discuţia, deşi ar mai fi multe de spus, aşa că închei aici cu o concluzie inevitabilă: dacă vrei să distrugi un lucru încă înainte ca el să înceapă, pune subiectul în discuţie publică. Se vor găsi cu siguranţă o mulţime de specialişti în datul cu părerea, care vor despica firul în patru şi vor ajunge întotdeauna la concluzia că NU E BINE! Niciodată însă aceşti "specialişti" nu vor fi în stare să emită o idee proprie, să propună o soluţie. Nu, ei sunt buni doar să-şi dea cu părerea.

Aşa că, doamnei Drăgotescu şi celor atât de mulţi care gândesc (?) ca dumneaei, le adresez o rugăminte: Lăsaţi-i pe cei care chiar au nişte idei să încerce să le pună în practică şi abia atunci, eventual, să vă daţi cu părerea.

S-auzim numai de bine!