Sevilia, un oraş frumos pentru că e mereu nou

Sevilla es bella porque siempre es nueva

Afirmaţia de mai sus, care nu mai are nevoie de traducere şi care mi-a inspirat titlul review-ului, nu-mi aparţine, ea a fost făcută de un ziarist sevilian şi cred că el are întru totul dreptate.

În sejurul de 7 zile, petrecut la Torremolinos, pe Costa del Sol, prin programul Travel Senior în februarie anul acesta, am făcut patru excursii organizate printr-o agenţie locală, VDT, dintre care una a fost la Sevilia, la preţul de 55 € de persoană.

Deşi iniţial ne gândisem să închiriem o maşină şi să vizităm Sevilia pe cont propriu, până la urmă comoditatea a învins (în ce mă priveşte, pentru că eu aş fi fost şoferul) şi am hotărât să mergem într-o excursie organizată. La această decizie a contribuit decisiv şi ceea ce citisem legat de traficul în acest oraş, din care aveam să vedem o probă la intrare şi la ieşire. Nu mă sperie traficul în sine, am la activ multe zeci de mii de km prin toată Europa (inclusiv în Istanbul, cel mai aglomerat oraş din câte am văzut), ci timpul pe care l-aş fi pierdut căutând un loc de parcare. Îmi erau proaspete în minte cele două ore petrecute dând ocoluri prin Praga, până am găsit un loc de parcare, vara trecută, în 2010. Acum, sincer, după ce am fost acolo şi am văzut cum stau lucrurile, trebuie să vă spun că temerile mele nu au fost prea justificate, Spania este o ţară civilizată, în care se face turism de prea mult timp, pentru ca să fi fost neglijat acest aspect. I-au învăţat de mult englezii cum să procedeze (aşa cum acum, pe bulgari îi învaţă nemţii). Totuşi, la Sevilia, din cauza caracteristicilor oraşului vechi (străzi înguste), parcări în apropierea acestuia nu prea sunt.

Dar să revenim la discuţia iniţială.

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă, pentru că de la Malaga la Sevilla sunt vreo 210 km. Când autocarul a ajuns la hotelul nostru, deja era cam trei sferturi plin, dar, din fericire, locurile din spate, unde-mi place să stau, pentru că pot fotografia mai bine, erau libere. După încă o oprire, pentru a-i lua şi pe ultimii participanţi la excursie, autocarul s-a înscris mai întâi pe A7, Autovía del Mediterráneo, ocolind prin vest aeroportul şi oraşul Malaga, după care a intrat pe A45, spre Antequera, spre nord, la vreo 60 km de Malaga. Interesant este faptul că, între Malaga şi Antequera mai este o autostradă, AP46, care este însă cu taxă.
De la Antequera, părăsim A45, care continuă spre Cordoba şi ne înscriem pe A92, care ne duce la Sevilia.

Drumul trece mai întâi prin zone muntoase nu prea înalte, cu văi acoperite cu brumă şi cu pante acoperite de migdali în floare, apoi relieful devine unul de câmpie, destul de aridă cu sol de culoare roşiatică, cultivat în special cu măslini, dar şi cu viţă-de-vie, din care se obţine celebrul vin de Malaga, Moscatel, aperitiv, dulce, cu acel gust inconfundabil. Ghidul ne spune că în Andaluzia se obţine 80% din producţia de ulei de măsline (aceite de oliva) a Spaniei. 

Plantaţii de măslini, pe autostrada A92

Orice bucăţică de teren este îngrijită şi folosită pentru producţia agricolă. Din loc în loc, mici fabrici de ulei de măsline mai schimbă puţin peisajul, în rest sunt doar ferme, presărate ici-colo, pe câmpuri.

Autostrăzile sunt cu două piste pe sens, în stare excelentă, în majoritate fiind construite în anii 60-70, din vremea dictaturii generalului Franco.

În apropiere de Sevilia intrăm dinspre est, pe Ronda de Circunvalación, SE-30, autostrada de centură a oraşului şi ajungem până în punctul cel mai sudic, la ieşirea spre Avenida de Jerez. De aici, ne îndreptăm spre nord,  pe Avenida de Jerez, având mereu în stânga râul Guadalquivir, cel mai lung din Spania (aşa ne-a spus ghidul, alte surse spun că ar fi al doilea) şi singurul navigabil, de la Sevilia până la vărsarea în Atlantic, în golful Cádiz.

Sevilia, capitala regiunii autonome Andalusia şi al patrulea oraş spaniol ca mărime, după Barcelona, Madrid şi Valencia, are drept repere istorice câteva perioade care i-au marcat existenţa: perioada romană, perioada maură (arabă), între secolele al VIII-lea şi al XIII-lea, perioada post-Reconquista (recucerirea catolică) şi perioada modernă, cu războiul civil, dictatura franchistă şi reinstaurarea democraţiei, sub forma monarhiei constituţionale.

Din această ultimă perioadă, datează două evenimente importante pentru oraşul andaluz: Expoziţia ibero-americană din 1929 (Iberoamericana de Sevilla) şi Expoziţia Universală din 1992 (Expo '92).

Cum spuneam, am intrat în Sevilia pe Avenida de Jerez, mergând spre nord, prin El Sector Sur (Sectorul de Sud). De aici şi până la El Parque de María Luisa, timp de 19 ani, s-au construit pavilioanele expoziţiei ibero-americane, care s-a desfăşurat între 9 mai 1929 şi 21 iunie 1930.
Pe partea stângă a şoselei largi, care străbate Distrito Palmera - Bellavista, printre clădiri şi copaci, se zăreşte Puente del V Centenario, un pod lung de 2 km, construit pentru Sevilla Expo '92, susţinut de doi piloni înalţi de peste 100 m. Podul face parte din șoseaua de centură (SE-30). Înălţimea podului faţă de nivelul apei, de aproximativ 50 m, permite navelor maritime să intre în portul Sevilla fără întreruperea traficului pe pod, cum se întâmplă în cazul podului Las Delicias, situat în amonte.

Puente del V Centenario vazut printre 

copacii de pe Avenida de Jerez

La un moment dat, Avenida de Jerez îşi schimbă numele şi se continuă cu Paseo de la Palmera. Din când în când, trecem prin intersecţii mari, cu sensuri giratorii, fără semafoare, toate numindu-se glorieta.

În Glorieta Ultra Plus, pe stânga, se află Estadio Benito Villamarín, stadionul clubului Betis. Stadionul a purtat mai multe nume, între 2000-2010 numindu-se Estadio Ruiz de Lopera, după numele proprietarului.

Estadio Benito Villamarín, stadionul

 echipei de fotbal Betis Sevilla

În Glorieta de México, admirăm o clădire cu o arhitectură interesantă, Clínica de Fátima, care este, evident, o clinică importantă din oraş.

Clínica de Fátima, o clinică aflată într-o clădire
cu arhitectură deosebită, în Glorieta de Méjico

Aici, strada îşi schimbă încă o dată numele, devenind Paseo de las Delicias, loc de unde începe practic zona expoziţiei.

Imediat după intersecţie, pe stânga se găseşte Pabellón de Colombia (Pavilionul Columbiei), proiectat de arhitectul spaniol Jose Granados, în stilul arhitecturii religioase columbiene, în prezent adăpostind Consulatul Columbiei.

Pavilionul Columbiei, de la Expoziţia
Ibero-americană din 1929

Pe dreapta se află Pavilionul Mexicului şi, lângă el, Pavilionul Braziliei.

Ceva mai departe, tot pe dreapta, se găseşte Plaza de America, la capătul căreia se află Pabellón Real (Pavilionul Regal), construit încă din 1916 şi proiectat de arhitectul Anibal Gonzalez, în stil gotic. În prezent, este ocupat de birouri ale Primăriei. Pe latura din stânga, cum priveşti dinspre Paseo de las Delicias, Plaza de America este mărginită de Museo de Artes y Costumbres Populares (Muzeul de Arte şi Costume Populare), fostul Pabellón de Industrias, Manufacturas y Artes Decorativas, proiectat tot de Anibal Gonzalez, în stilul neomudejar, motiv pentru care i se mai spune şi Pabellón Mudéjar.

Plaza de America şi Muzeul de Arte şi Costume
Populare, fostul Pabellón de Industrias, 
Manufacturas y Artes

Pe latura din dreapta se află Pabellón de Bellas Artes (Pavilionul de Arte Frumoase), o clădire de mari dimensiuni, proiectată de acelaşi arhitect, Anibal Gonzalez, în stil neoclasic. În prezent, aici îşi are sediul Museo Arqueológico.

Peste drum de Plaza de America se găseşte un frumos parc, Jardines de las Delicias.

Spre capătul nordic al acestuia, ajungem în Glorieta de Buenos Aires. Evident, aţi ghicit, aici se află Pabellón de Argentina, de la Expoziţia ibero-americană din 1929, proiectat de arhitectul argentinian Martin S. Noel, în stil neo-baroc hispano-american, bazat pe elemente seviliane, peruane şi argentiniene. Mult timp după expoziţie, a fost sediul liceului Murillo, iar în prezent aici funcţionează Conservatorio de Danza (Şcoala de Dans).

Pavilionul Argentinei, de la 
Expoziţia Ibero-americană din 1929

Lângă pavilionul Argentinei se află, mult mai modest, Pabellón de Guatemala, Pavilionul Guatemalei, iar pe partea dreaptă se întinde Parque de Maria Luisa, care ţinea de palatul San Telmo, donat, împreună cu parcul, oraşului Sevilla, de către prinţesa (infanta) María Luisa Fernanda de Borbón, ducesă de Montpensier, în 1897.

Pavilionul Guatemalei

Reorganizat în stil francez, parcul a devenit principalul domeniu al expoziţiei din 1929. Toate construcţiile din parc au aparţinut şi ele expoziţiei, restul pavilioanelor fiind amplasate în jurul lui.

Continuăm pe Paseo de las Delicias şi ajungem în Glorieta de los Marineros Voluntarios. Spre stânga (vest), pe un refugiu din mijlocul intersecţiei, se află o ancoră şi, dincolo de ea, se intră pe Puente de los Remedios. Podul, construit în anii '60, s-a numit iniţial Puente del Generalísimo, în onoarea dictatorului Franco, dar după moartea acestuia, în 1975 şi revenirea la democraţie, prin adoptarea unui regim de monarhie constituţională, a căpătat actuala denumire.
Pe un refugiu plasat simetric faţă de cel amintit anterior, dar mai mare, în dreapta, se ridică Monumento a Juan Sebastian Elcano, dedicat lui Elcano, secundul lui Magelan, cel care, după moartea mai celebrului  navigator, a preluat comanda flotei acestuia şi a încheiat prima călătorie în jurul lumii.

Monumentul ridicat în memoria
lui Juan Sebastian Elcano

Realizat în 1973, de sculptorul Antonio Cano Correa, monumentul cuprinde trei părţi: o fântână arteziană, un perete vertical cu harta lumii şi o coloană.
Într-un colţ al intersecţiei, pe partea parcului Maria Luisa, se află Costurero de la Reina (Caseta de cusut a reginei), fostă locaţie a gărzii de la palatul San Telmo şi numită aşa, conform unei istorii populare, care spune că pavilionul era folosit de prinţesa Mercedes de Orleans, viitoarea soţie a regelui Alfonso al XII-lea, ca loc unde aceasta se ocupa cu cusutul.

Monumentul ridicat în memoria lui Juan Sebastian
Elcano şi, în spate, Costurero de la Reina

Din această intersecţie, ieşim de pe Paseo de las Delicias şi facem uşor la dreapta, pe Avenida Maria Luisa.

Chiar în unghiul format de cele două străzi, ascunsă printre copaci, se află o clădire triunghiulară, Pabellón de Estados Unidos, unde în 1929 a fost prezentată o expoziţie de aparatură electrocasnică. După încheierea expoziţiei, a fost, până în 2005, sediul Consulatului Statelor Unite, iar acum este sediul fundaţiei Valentin Madariaga.

Pavilionul Statelor Unite de la expoziţia 
ibero-americană din 1929

În continuare, tot pe partea stângă, se află Biblioteca pública Infanta Elena şi apoi Pabellón de Perú, în prezent Consulatul Peru şi sediu al Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC).

Pavilionul statului Peru

Dincolo de această clădire, ceva mai ascuns privirilor aruncate din Avenida Maria Luisa, se află Teatro Lope de Vega, o construcţie din 1929, care a adăpostit în timpul expoziţiei Pabellón Sevilla, pavilionul oraşului gazdă.

Pavilionul Sevillei, acum teatrul Lope de Vega 

Aici, Avenida de Maria Luisa se termină în Glorieta San Diego. Pe toată lungimea sa, Avenida de Maria Luisa este mărginită în partea dreaptă de parcul Maria Luisa.

Glorieta San Diego este o intersecţie imensă, care la data vizitei noastre era un foarte animat şantier. Ne continuăm drumul la dreapta, lăsând în colţul opus Universidad de Sevilla - Antigua Fábrica de Tabacos.

Universitatea din Sevilla, 
fost sediu al vechii fabrici regale de tutun

La Real Fábrica de Tabacos de Sevilla este o clădire magnifică, precedând ca stil arhitectura industrială a secolului al XVIII-lea, astăzi adăpostind sediul rectoratului Universităţii din  Sevilla şi al unora dintre facultăţile acesteia.

Peste drum, se află consulatul Portugaliei, iar strada pe care am intrat, se numeşte şi ea, Avenida de Portugal.

Pe la jumătatea acesteia, autocarul opreşte într-un refugiu şi ne debarcă pe toţi, după ce ghidul ne-a precizat că nu putem sta decât 15 minute, deoarece doar atât are voie autocarul să staţioneze. Ajunsesem la Puerta de Aragon, de la Plaza de España.

Imagine din exterior, a unei părţi a construcţiei
semicirculare a Pieţei Spania, la intrarea Aragon

În ciuda avertismentelor şi rugăminţilor ghidului, acesta a reuşit să ne adune şi să plecăm doar după mai bine de jumătate de oră. Nu e de mirare, pentru că este un loc unde poţi petrece, fără să-ţi dai seama de scurgerea timpului, ore în şir.

Prima imagine odată ajunşi în Piaţa Spania,
pe sub arcurile impresionantei construcţii 

Plaza de España, încoronarea operei arhitectonice desfăşurate pentru pregătirea expoziţiei ibero-americane, este un spaţiu arhitectural încadrat în parcul Maria Luisa şi constituie unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale arhitecturii din regiune.

Piaţa Spania, văzută de la intrarea Aragon

Intrarea este liberă, dar pentru a preveni evenimente neplăcute, piaţa se închide la ora 10 seara. Proiectul a fost realizat tot de arhitectul Aníbal González, care a fost, de altfel, arhitectul şef al evenimentului expoziţiei. Lucrările de construcţie au început în 1914, şi au fost finalizate în 1926.

Turnul din stânga construcţiei
din Piaţa Spania, în stil baroc

Imensa piaţă, cu diametrul de 200 m, are o formă semicirculară, simbolizând îmbrăţişarea fostelor sale colonii de către Spania, care priveşte spre râul Guadalquivir, ca la calea de urmat spre America.

Podul Aragon. Se pot vedea decoraţiile ceramice
şi cele de fier forjat ale stâlpilor ce susţin felinarele

Suprafaţa de 50.000 de metri pătraţi a pieţei este parţial construită (ceva mai puţin de jumătate), iar restul este spaţiu liber, mărginit de un canal traversat de patru poduri, simbolizând cele patru vechi regate ale Spaniei: Castilla, León, Navarra şi Aragón.

Vedere de ansamblu de pe podul Aragon.
Se văd şi celelalte trei poduri

Construcţiile din jurul pieţei sunt structurate într-o clădire centrală, cu aripi circulare şi turnuri la capete.

Clădirea centrală din Piaţa Spania

Construcţia este făcută din cărămidă şi decoraţiile din ceramică, lemn, fier forjat şi marmură sculptată, ce conferă ansamblului o atmosferă renascentistă. 
În centrul semicercului pieţei, se găseşte o fântână care a fost prilej de dispute în momentul adăugării ei, unii susţinând că ea ar fi trebuit să lipsească. Priviţi fotografiile şi judecaţi singuri.

Chiar şi văzută de departe, din parcul Maria Luisa,
Piaţa Spania este atât de mare,
încât nu poate fi cuprinsă într-un singur cadru

Pe pereţii construcţiei din piaţă se găsesc 48 de locuri, fiecare cu o banchetă, corespunzând celor 48 de provincii spaniole, deasupra fiecărei bănci fiind reprezentate grafic, printr-un mozaic ceramic, stema provinciei, harta şi momente istorice reprezentative.

Emblema oraşului Sevilla

Zona rezervată regiunii Huesca

Zona rezervată regiunii Coruña

Harta regiunii Sevilla

Clădirea centrală a Pieţei Spania

Schema construcţiilor din Piaţa Spania,
realizată şi ea, firesc, pe plăcuţe ceramice

Intrarea dinspre Piaţa Spania în parcul Maria Luisa

Între arcele de deasupra fiecărui spaţiu destinat provinciilor sunt plasate în medalion busturile a 48 de personalităţi spaniole celebre.

În sfârşit, nu e cazul să intru în prea multe detalii, ele se pot vedea în fotografiile ataşate, sau şi mai bine, faceţi o vizită la Sevilla, pentru a le vedea pe viu.

Cu greu ne-am desprins de aceste locuri frumoase, nu înainte de a ne plimba puţin şi prin parcul Maria Luisa, ale cărui alei se deschid chiar din Piaţa Spaniei.

Înainte de a continua cu povestirea, trebuie să subliniez faptul că o vizită la Sevilla fără a vizita şi cartierul expoziţiei ibero-americane din 1929 nu este completă. M-am gândit ceva timp cum este mai bine să faci această vizită şi am ajuns la concluzia că cel mai bine este aşa cum am făcut-o eu. Şi iată de ce. Ar mai fi două posibilităţi. Una este plimbarea pe jos, cu avantajul că te poţi opri la fiecare pavilion, pentru a-l admira pe îndelete, dar cu marele dezavantaj că, dat fiind distanţa foarte mare de parcurs (minim 5 km), o astfel de plimbare ţi-ar lua foarte mult timp şi ar fi foarte obositoare.

A doua variantă este cea cu maşina personală, care este şi mai dificilă, având în vedere desele opriri necesare şi dificultatea găsirii unor locuri de parcare.

De aceea, autocarul reprezintă varianta optimă, mai ales că (cel puţin în cazul nostru) beneficiezi de explicaţiile unui ghid. Iar noi am avut în Karim, ghidul nostru, un profesionist care, vorbind pe rând în engleză, franceză, germană şi italiană, ne-a oferit toate informaţiile de care aveam nevoie.

Dacă autocarul ar fi fost descoperit, pentru a putea face fotografii mai uşor, totul ar fi fost perfect. De aceea, dacă ajungeţi la Sevilla, poate optaţi pentru un tur al oraşului cu autocarele specializate. Nu ştiu cât de detaliate sunt informaţiile, dar sigur traseul cuprinde şi vizita în cartierul expoziţiei ibero-americane din 1929.

După ce ghidul a reuşit cu greu să ne strângă din Plaza de España, am ieşit pe aceeaşi Puerta de Aragon, pe unde intrasem şi ne-am urcat în autocar. Nu pentru mult timp. Ne-am întors pe Avenida de Portugal, pe lângă parcul Prado de San Sebastian şi, în Glorieta de San Diego am făcut la dreapta, pe Avenida de El Cid, pe lângă statuia ecvestră a celebrului personaj. Vă mai amintiţi piesa lui Corneille?

Monumento al Cid Campeador. In spate, Universitatea

Trecem apoi prin Plaza Don Juan de Austria, ce are în mijloc o frumoasă fântână arteziană, Fuente de las Cuatro Estaciones (Fântâna celor patru anotimpuri) şi, de aici, intrăm pe Avenida de Menéndez Pelayo, unde, după doar câteva zeci de metri, autocarul opreşte şi coborâm.

Fuente de las Cuatro Estaciones,
din Plaza Don Juan de Austria

Ghidul ne avertizează că, datorită restricţiilor impuse de municipalitate, de aici încolo urmează să facem restul traseului pe jos, autocarul urmând să-l reîntâlnim abia la plecare.

Trecem pe partea stângă a străzii şi intrăm în Los Jardines de Murillo, un parc cu vegetaţie tipic mediteraneană, ce se întinde pe vreo câteva sute de metri, între Avenida de Menéndez Pelayo şi grădinile de la Alcázar de Sevilla.

Los Jardines de Murillo

 Parcul se numeşte aşa, evident, în memoria pictorului spaniol născut la Sevilia. Aici ne împărţim în două grupuri, în funcţie de limbă. Noi vom merge cu ghida vorbitoare de franceză, italiană şi, bineînţeles, spaniolă. Chiar în mijlocul grădinii, se înalţă monumentul lui Cristofor Columb, o fântână arteziană având în mijloc două coloane înalte de vreo 20 m, ce susţin la partea superioară un piedestal ce poartă un leu. Pe la mijlocul coloanelor, străpunsă de acestea, se află o corabie, singurul element ce mă duce cu gândul la celebrul navigator, pentru că în rest, simbolistica monumentului îmi scapă.

Monumentul lui Cristofor Columb,
din grădinile lui Murillo

Mergem mai departe, trecem pe lângă un ficus uriaş (până să ajung aici, credeam că ficuşii sunt doar nişte arbuşti ornamentali) şi ajungem în colţul estic al grădinilor, acolo unde, cândva se găsea o intrare în Alcázar de Sevilla.

Un ficus gigant în Jardines de Murillo

Ne oprim pentru scurt timp, pentru a observa vechile ziduri ale oraşului, datând din epoca maură, străbătute de conductele de apă, ce alimentau oraşul încă din perioada romană.

Vechile ziduri maure, dincolo de care 
se află grădinile de la Alcazar

De aici începem plimbarea noastră prin vechiul cartier Judería de Sevilla, altădată locuit de evrei, care l-au populat imediat după Reconquista, până  la pogromurile de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi expulzarea prin decret a acestora, la sfârşitul secolului al XV-lea.

Continuăm de-a lungul vechilor ziduri, pe Calle del Agua, aruncând din când în când câte o privire în patiourile caselor de pe partea dreaptă.

Un patio andaluz tipic

Pe la jumătatea străzii, facem la dreapta şi intrăm pe o străduţă şi mai îngustă, la capătul căreia se găseşte Plaza de los Venerables, o piaţetă al cărei nume vine de la cea mai importantă clădire de aici, El Hospital de los Venerables Sacerdotes, folosită în vechime drept adăpost pentru preoţii bătrâni şi săraci. În prezent, clădirea este sediul unei fundaţii, Fundación FOCUS-Abengoa (Fondo de Cultura de Sevilla) şi este folosită ca centru cultural de expoziţii, concerte, conferinţe şi seminarii.

Plaza de los Venerables, vedere spre est

El Hospital de los Venerables Sacerdotes

El Hospital de los Venerables Sacerdotes. Interior

În Plaza de los Venerables se găsesc şi câteva magazine cu suveniruri, inclusiv ceramică locală, la preţuri surprinzător de mici.

Ceramică sevilianăa, într-un magazin de suveniruri
din Plaza de los Venerables

Plecăm mai departe pe străduţe înguste, ce-mi amintesc de Veneţia şi ajungem într-o altă piaţetă, Plaza de Doña Elvira, de formă dreptunghiulară, înconjurată de portocali cu crengile pline de portocale coapte şi având în mijloc o mică fântână. Cândva, aici se afla Corral de Comedias, adică un teatru.

Plaza de Doña Elvira

O placă ceramică de pe peretele restaurantului Doña Elvira, din această piaţă ne spune că, potrivit legendei, în această casă a trăit doña Inés de Ulloa şi aici s-a înfiripat dragostea imposibilă dintre ea şi Don Juan Tenorio, eroii uneia dintre cele două principale interpretări literare ale mitului lui Don Juan, piesa Don Juan Tenorio: Drama religioso-fantástico en dos partes, scrisă pe la jumătatea secolului al XIX-lea de José Zorrilla y Moral.

Placa ce aminteşte de iubirea dintre doña Inés şi Don Juan

Ne continuăm drumul şi ajungem în Patio de Banderas (banderas = steaguri), care face parte din Alcazar de Sevilla.

Patio de Banderas

Aici nu puteam să nu remarcăm portocalii cu crengile încărcate, pentru că era tocmai timpul culesului. Ghida ne spune că totuşi nu merită să gustăm din fructele arătoase, aranjate în lădiţe, pentru că sunt amare. Dar de ce le mai culegeţi? întreabă un turist francez. Le exportăm în Marea Britanie, unde se face celebrul orange jam, răspunde ghida. Aşadar, ce nu-i bun pentru voi, le daţi englezilor! zic eu. Remarca a fost însoţită de un hohot de râs plin de satisfacţie din partea grupului francofon, lucru perfect explicabil, dat fiind eternul şi arhicunoscutul conflict dintre "cocoşul galic" şi "perfidul Albion". În Patio de Banderas, care e de formă dreptunghiulară, am intrat printr-un portal din colţul de est, de unde se zărea deja La Giralda şi am ieşit printr-un alt portal, din colţul de vest.

La Giralda, văzută din Patio de Banderas

De aici, am intrat în Plaza del Triunfo, unde privirea ne este iremediabil atrasă de imensa construcţie, simbol al capitalei andaluze: Catedral de Santa María de la Sede.

Catedral de Sevilla, cea mai mare catedrală gotică din lume

Dar, înainte de a ajunge acolo, să spunem câteva cuvinte despre Plaza del Triunfo. Aceasta este de formă aproximativ dreptunghiulară, catedrala fiind situată pe latura nordică a sa. Pe cea sudică se află El Real Alcázar, o grupare de palate şi patiouri ce constituie reşedinţa regală din Sevilia. Citesc acum într-un pliant că intrarea este gratuită pentru cei născuţi, sau care locuiesc în Sevilia, dar şi pentru studenţi, pensionari şi persoane cu dizabilităţi. Cei care nu se încadrează în aceste categorii, plătesc 7,5 €. Nu a fost cazul nostru, din lipsă de timp. 

El Real Alcazar

Pe latura vestică a Pieţei Triumfului se găseşte Archivo General de Indias care, aşa cum se poate deduce din denumire, adăposteşte documente de arhivă extrem de valoroase, ilustrând istoria Imperiului spaniol în cele două Americi şi Filipine.

În faţa acestei frumoase clădiri în stil renascentist, se găseşte un monument, care a dat şi numele pieţei: El Triunfo, o coloană în stil baroc, purtând în interior o statuetă înfăţişând Fecioara cu Pruncul, ridicată în  1757, ca recunoştinţă pentru că nu au avut loc pierderi umane ca urmare a prăbuşirii unei părţi a catedralei, în timpul cutremurului de la Lisabona, din 1755. În timpul cutremurului, în catedrală se oficia slujba din Ziua Tuturor Sfinţilor. După prăbuşirea parţială a catedralei, slujba a continuat afară, exact în locul în care se află acum monumentul.

Archivo General de Indias şi, în faţă, El Triunfo

În partea de est a pieţei, faţă în faţă cu El Triunfo, se ridică o coloană mult mai înaltă, dar mai recentă Inmaculada Concepción, datând din 1918. În fiecare an, pe 8 decembrie, aici are loc o "ofrandă florală", care atrage un mare umăr de participanţi.

Inmaculada Concepción

Revenind la catedrală, aceasta se găseşte pe latura de nord a pieţei şi are dimensiuni impresionante. Este cea mai mare catedrală gotică din lume şi a treia ca suprafaţă dintre toate bisericile creştine (după Basilica Sf. Petru, din Vatican şi Aparecida, din São Paulo, Brazilia). Deşi din exterior este destul de greu să-i defineşti o formă regulată, catedrala ocupă o suprafaţă aproximativ dreptunghiulară (116 m × 76 m), cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia est-vest. Ea a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, pe locul unei vechi moschei, din care se mai păstrează doar La Giralda, fostul minaret, transformat în clopotniţă. Giralda are 97 m şi deasupra poartă o giruetă, numită Giraldillio (de unde şi numele turnului), o statuetă de bronz de 4 m înălţime, reprezentând Credinţa victorioasă. Carilonul turnului este alcătuit din 25 de clopote, fiecare având un nume. Cel mai vechi, datând de pe la 1400, este San Miguel y Santa Cruz.

Pe vremea când Giralda era minaret, muezinul urca până în vârful acestuia călare, pe rampa spirală din interiorul turnului. Am întrebat-o în glumă pe ghidă: Ne daţi şi nouă câte un cal să urcăm în turn? Cai nu prea avem pe-aici, poate nişte măgari. a răspuns ea. Ah, nu, mulţumesc, din ăştia avem şi pe la noi şi încă prea mulţi! i-am replicat.

Tot din vechea moschee, se mai păstrează Patio de los Naranjos, de formă dreptunghiulară, situat pe latura de nord a catedralei.

Vizitarea catedralei se face contra sumei de 8 € (în cazul nostru, suma era inclusă în costul excursiei), zilnic între orele 11:00-17:30 (duminica, până la 18:30). Am intrat pe intrarea de pe latura sudică a catedralei, Puerta de San Cristóbal, unde se află şi o replică identică a lui Giraldillio.

Puerta de San Cristóbal şi
replica identică a lui Giraldillio

A urmat apoi o călătorie destul de lungă, date fiind dimensiunile impresionante ale catedralei, conduşi de ghida care ne-a dat foarte multe informaţii.

Nu am să intru aici în amănunte, o descriere detaliată a catedralei putând fi găsită aici, sau, pentru cei care nu se descurcă deloc în spaniolă, una mai sumară, în engleză, aici, dar voi da câteva informaţii interesante.

Catedrala are 5 naosuri (nave), despărţite prin şiruri de coloane gotice, naosul central fiind cel mai larg şi cel mai înalt. Cele laterale adăpostesc o serie de capele, dedicate Noului Testament, mai exact Evangheliilor (latura de nord) şi Epistolelor (latura de sud). Toate sunt decorate cu picturi şi sculpturi de mare valoare artistică.

Şi pe laturile de vest şi est sunt capele, dintre care cea mai importantă este cea centrală, de pe latura de est, Capilla Real, Capela Regală, unde se află înmormântaţi doi regi castilieni: Fernando III şi Alfonso X.

Interiorul catedralei

Imagine a plafonului, văzută într-o oglindă înclinată
 la 45 de grade, montată pe pardoseala catedralei 

Pentru că suprafaţa construcţiei este imensă (aproximativ 22.000 mp), iluminatul natural este asigurat de luminatoare plasate pe plafon, decorate cu vitralii foarte frumoase. Sunt 80 în total, de origine flamandă ş germană, datând în majoritate din secolul al XVI-lea.

Vitralii din catedrală

Primul loc unde ne-a dus ghida a fost, bineînţeles, Capilla Mayor, Capela Principală, aflată în naosul central, spre latura estică. Aici se află cel mai mare altar din lume, înalt de 18 m, realizat din lemn aurit, lucrat de trei generaţii de sculptori timp de 80 de ani, în secolul al XVI-lea. Altarul reprezintă scene din Noul Testament şi conţine peste 1000 de figuri ale unor personaje biblice. Pentru perspectivă, personajele de pe rândurile superioare, au dimensiuni din ce în ce mai mari.

Altarul din Capela Principală

Capela Principală este locul unde, în 1995, s-a căsătorit fiica cea mare a regelui Juan Carlos, infanta Elena, ducesă de Loro. A fost prima căsătorie regală după restaurarea monarhiei, dar se pare că nu a fost prea norocoasă, din moment ce soţii s-au separat şi urmează divorţul (dacă nu o fi avut loc deja!).

La vest de Capela Principală, chiar în mijlocul naosului central, se află strana (corul), de dimensiuni impunătoare şi decorată foarte frumos cu sculpturi în lemn.

Strana

În dreptul Capelei Principale, pe latura sudică, se găseşte Altar de la Piedad, cu mormântul lui Cristofor Columb. Monumentul funerar, datând din 1902, este alcătuit dintr-un piedestal pe care se află patru purtători ai sarcofagului, simbolizând cele patru regate ale Spaniei din timpul celebrei călătorii, din 1492: Castilia, Leon, Aragon şi Navarra.

Monumentul funerar al lui Cristofor Columb

În legătură cu mormântul lui Columb, este o întreagă poveste. Acesta a murit în 1506 în Valladolid, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la mănăstirea La Cartuja, din Sevilia, până în 1536, când au fost mutate în catedrala Hispaniola din Santo Domingo, unde a fost înmormântat şi fiul său, Hernando. Mai târziu, urna cu rămăşiţele pământeşti ale lui Columb a fost adusă la Havana şi, de aici, când Cuba a obţinut independenţa faţă de Spania, în 1898, ea a revenit la Sevilia. Unii istorici afirmă însă că adevărata urnă a rămas la Santo Domingo, acolo unde se află şi acum mormântul fiului său, pornind de la faptul că, în urma unor lucrări realizate la Catedrala Dominicană în 1877 a fost scoasă la iveală o cutie de plumb cu inscripţia: Varón ilustre y distinguido Cristóbal Colón.

Pentru a elucida misterul, o echipă de cercetători de la Universitatea din Granada a făcut demersuri pe lângă autorităţile Republicii Dominicane, pentru a fi deschis mormântul fiului lui Cristofor Columb şi cutia de plumb găsită în 1877.

Până atunci, pe baza unor studii comparative, privind ADN-ul provenit din sarcofagul din Catedrala Seviliei şi cel al fratelui lui Cristofor Columb, Diego, al cărui mormânt se găseşte la Museo Pickman din Sevilla, în 2006 s-a tras concluzia de netăgăduit că în sarcofagul din catedrala Seviliei se găsesc într-adevăr rămăşiţele pământeşti ale lui Cristofor Columb. Asta nu exclude însă şi varianta dominicană, întrucât resturile pământeşti din sarcofagul din catedrala seviliană nu cântăresc decât câteva zeci de grame, fiind deci posibil ca o parte a acestora să fi rămas la Santo Domingo.

Au fost făcute cercetări genetice şi în privinţa originii lui Cristofor Columb, mulţi spanioli punând la îndoială originea genoveză a celebrului navigator, deşi în testamentul fiului său, se afirmă acest lucru. S-au prelevat probe de salivă de la locuitori din zonele unde numele Colom/Colombo/Colón este foarte des întâlnit: Spania, sudul Franţei şi nordul Italiei. Analizele au fost încredinţate unor laboratoare de prestigiu, din Granada, Roma, Texas, Santiago de Compostela şi Leipzig. Deocamdată, niciunul din rezultate nu a fot suficient de edificator, pentru a trage vreo concluzie astfel că, cel puţin deocamdată, Columb rămâne italian.

Revenind la firul povestirii, să mai spunem că, la fel ca în multe locuri şi aici există credinţa (stupidă) că, dacă freci cu mâna pantoful unuia dintre purtătorii sarcofagului, vei reveni cu siguranţă în aceste locuri. D-atâta frecat, pantofii purtătorilor sarcofagului au prins luciu, în contrast cu culoarea închisă şi mată a bronzului statuilor, motiv pentru care monumentul funerar a fost înconjurat cu un şnur ce te împiedică să te apropii la mai puţin de un metru. Mă gândeam că, până la punerea acestei bariere, probabil că nu puţini erau cei care chiar se urcau pe monument, să-şi facă o poză în amintirea momentului ...

De la mormântul lui Columb, am traversat catedrala spre latura nordică şi am pornit într-o plimbare de jur-împrejurul catedralei, în interiorul acesteia, pentru a admira toate capelele de pe laturile sale.

În colţul din nord-vest se găseşte o capelă cu o istorie aparte. Este vorba de Capilla de San Antonio, în care se află baptisteriul, din marmură de Carrara.

Baptisteriul din Capilla de San Antonio

Pe peretele estic al acesteia se află altarul, care cuprinde două picturi, ambele executate de Murillo. Cea de sus este El bautismo de Cristo (Botezul lui Cristos), iar cea de jos, de dimensiuni mult mai mari, este La Visión de San Antonio (Viziunea sfântului Anton). Această pictură a trecut prin diverse aventuri. Mai întâi, în 1810, era cât pe-aci să fie luată (ca să nu spun "furată") de mareşalul Soult, din armata lui Napoleon, în final fiind lăsată aici, în schimbul unei alte picturi a lui Murillo, El Nacimiento de la Virgen (Naşterea Fecioarei), aflată acum la muzeul Luvru.

Apoi, în 1874, cu complicitatea unui paznic al catedralei, din pictură a fost decupată partea din dreapta-jos (cam un sfert din întreaga pictură), reprezentându-l pe sfântul Anton. Aceasta a ajuns tocmai la New York, într-un magazin de antichităţi, al cărui proprietar, dându-şi seama de provenienţă, a înapoiat partea furată a picturii, către catedrala din Sevilia. După un an, pictura restaurată a devenit in nou accesibilă publicului, urmele tăieturii fiind totuşi vizibile destul de clar. Interesant este faptul că sfântul Antonio este cel care găseşte lucrurile pierdute. În acest caz, a găsit şi drumul înapoi.

Altarul, cu picturile lui Murillo

Pe latura de vest a catedralei, unde se află faţada principală, se găsesc trei intrări, dintre care cea centrală, Portada de la Asunción se deschide foarte rar, deoarece reprezintă calea de acces în catedrală, destinată doar clericilor de rang foarte înalt şi familiei regale. Noi am găsit-o deschisă, dar accesul prin ea era oricum blocat. Am putut totuşi să admirăm din interior dantelăria şi statuetele ce ornează cadrul portalului.

Portada de la Asunción

Am ajuns în final în acelaşi loc de unde plecasem şi, imediat după Puerta de San Cristóbal, am intrat mai întâi în Sacristía de los cálices (Sacristia potirelor), unde sunt expuse picturi şi alte obiecte de artă şi apoi, în Sacristía mayor (Sacristia principală), ca mai mare sacristie din Spania, unde se găsesc expuse obiecte de cult, numai argintăria de aici cântărind 400 kg.

Picturi expuse în Sacristía de los cálices

Obiecte de cult expuse în Sacristía mayor

Din păcate, Sala capitular, aflată chiar în colţul de sud-est, era închisă şi nu se putea vizita, astfel că nu am putut admira capodopera lui Murillo, La Inmaculada.

Am parcurs apoi destul de în grabă latura estică a catedralei fără să zăbovim la Capela Regală, care era, ca mai totdeauna, închisă şi am ieşit din catedrală în Patio de los Naranjos prin Puerta del Lagarto.

Partea superioară de la Puerta de la Concepción,
văzută din Patio de Naranjos

De aici, trecând printre portocali plini de fructe, am ieşit prin Puerta del Perdón, în Calle de los Alemanes, strada ce mărgineşte la nord catedrala.

Giralda, văzută din Patio de Naranjos

Aici ne-am despărţit de ghida locală, care ne-a dat în primire lui Karim, ghidul cu care venisem. În frunte cu acesta, am pornit pe Avenida de la Constitución, care mărgineşte la vest catedrala. 

Portada de la Asunción

La un moment dat, tocmai când admiram de la exterior Portada de la Asunción, Karim face dreapta şi intră pe un gang. Ne ţinem după el şi ajungem într-o piaţetă, Plaza del Cabildo, de formă semicirculară, având şi o mică fântână arteziană. Aici, în fiecare duminică are loc un târg de antichităţi.

Plaza del Cabildo

Ieşim pe alt gang şi revenim în Avenida de la Constitución, de unde ajungem în Puerta de Jerez, o piaţă situată la intersecţia dintre Avenida de la Constitución şi Calle de San Fernando, în centrul căreia se află o frumoasă fântână arteziană, operă a lui Manuel Delgado Brackembury, din 1929.

Fântâna arteziană din piaţa Puerta de Jerez

Din sudul pieţei, facem la dreapta pe Calle Almirante Lobo şi deja, la capătul acesteia se vede Torre del Oro.

Torre del Oro

Cam aici este şi ţinta plimbării noastre, pentru că, lângă Turnul Aurului se află debarcaderul unde Karim ne-a promis încă de dimineaţă că ne va duce pentru ca să facem o plimbare cu vaporaşul pe Guadalquivir, "exact ca la Paris, pe Sena cu bateaux-mouches".

Ne-ar fi interesat şi muzeul naval din Torre del Oro, dar Ghidul ne-a spus că, pentru moment, este închis. Neîncrezători, am mers să verificăm,dar a trebuit să-i dăm dreptate şi să ne mulţumim cu fotografiile exterioare ale vechiului turn, cu secţiune dodecaedrală, construit la începutul secolului al XIII-lea ca turn de veghe pe singura apă curgătoare navigabilă din peninsula iberică.

Oricum, alături de căţăratul în tot felul de turnuri, cât mai înalte posibil, plimbatul cu vaporaşul este o altă pasiune a noastră, aşa că ne-am grăbit la debarcader, să ne luăm bilete pentru croaziera pe Guadalquivir. E drept că ea nu se aseamănă cu plimbarea pe Sena, dar a fost foarte plăcută şi, dacă ajungeţi la Sevilia şi aveţi mai mult timp, nu o rataţi. Spun că nu se aseamănă cu plimbarea pe sena, pentru că fiecare loc are specificul lui. Ne-am plimbat cu vaporaşul prin foarte multe locuri, dar niciunul nu seamănă cu altele, fiecare are specificul şi farmecul lui. Aşa şi aici. Karim ne promisese că, dacă ne strângem cel puţin 14 persoane, costul plimbării se reduce de la 18, la 13 € de persoană. Din păcate, din cei aproximativ 40 de membri ai grupului, numai noi şi cu o pereche de canadieni, care iniţial nici nu s-au declarat dornici de plimbare, am urcat la bordul vaporaşului. Ce e drept, Karim a aranjat la casa de bilete să primim totuşi reducerea. Urcăm la bordul vaporaşului şi pornim în croazieră.

Guadalquivir este cel mai mare curs de apă din Spania (dacă nu-l socotim şi pe Tajo, pe care spaniolii îl împart cu portughezii) şi singurul navigabil, dar numai de la Sevilia, până la vărsarea sa în Atlantic,la vreo 100 km mai la sud. În dreptul Seviliei, Guadalquivir-ul se despărţea în două braţe, care apoi se reuneau, formând între ele două insule: La Cartuja, cea din nord şi Triana. În timp, cele două insule s-a reunit într-una singură, ba mai mult, La Cartuja s-a lipit şi ea la nord de restul uscatului, astfel că, în prezent, cele două foste insule formează un istm între cele două braţe ale Guadalquivir-ului. Debarcaderul de la Torro del Oro se află pe braţul estic, numit Canal de Alfonso XIII, ce comunică cu râul propriu-zis doar la capătul sudic al său, iar croaziera are loc doar pe acest braţ. Am pornit spre sud, trecând imediat pe sub Puente de San Telmo, în timp ce, in difuzoarele vaporaşului începuse deja să se dea explicaţiile, în patru limbi, pentru ceea ce vedeam.

Puente de San Telmo, Torre del Oro şi, 
în dreapta,  Edificio Cristiana

Pe stânga, chiar în dreptul podului se află Edificio Cristina, care adăposteşte un centru de afaceri, apoi Palacio San Telmo, sediul preşedinţiei guvernului regiunii Andaluzia (Junta de Andalucía). 

Palacio San Telmo

Urmează apoi Pabellón de Chile, de la expoziţia ibero-americană din 1929, în prezent sediu al Şcolii de arte (Escuela de Arte de Sevilla) şi, ceva mai ascunse privirii, Pabellón de Uruguay şi Pabellón de Estados Unidos. 

Pavilionul Chile, de la expo '29

Ne apropiem de Puente de los Remedios, de care aminteam în prima parte a povestirii şi, la capătul estic al acestuia, recunoaştem Costurero de la Reina.

Puente de los Remedios

Costurero de la Reina

Dincolo de Puente de los Remedios, admirăm Pabellón de Argentina, la debarcaderul căruia stă ancorat un frumos galion, ce aminteşte de vremea marilor descoperiri geografice.

Pavilionul Argentinei

Ne apropiem de al treilea pod, Puente de las Delicias, dincolo de care se zăreşte structura înaltă a Puente del V Centenario. Cum Podul Răsfăţului este foarte scund, el este un pod mobil, care se deschide atunci când un vas trece pe aici. Noi însă nu avem ocazia să-l vedem ridicat, pentru că vaporaşul întoarce înainte de a ajunge la el şi porneşte în aval.

Puente de las Delicias şi Puente del V Centenario

Trecem de debarcaderul de unde am plecat şi imediat pe dreapta, zărim cupola rotundă de la Teatro Real Maestranza, opera seviliană.

Teatro Real Maestranza

Pe stânga, începe cartierul Triana, pe a cărei stradă Calle Betis, ce urmează malul râului,se înşiruie frumoase case, decorate în stil local.

Calle Betis

Ne apropiem de Puente de Isabel II, la capătul vestic al căruia se înalţă cele două turle ale unei frumoase biserici, Capilla del Carmen, o mică şi frumoasă biserică, construită în prima jumătate a secolului trecut, din cărămidă şi placată cu ceramică, alcătuită din două corpuri, fiecare cu o capelă proprie şi cu un turn de secţiune octogonală.

Puente de Isabel II

Capila del Carmen

După Puente de Isabel II, cursul apei face o uşoară curbă la dreapta, după care ne apropiem de un alt pod, Puente del Cristo de la Expiración, dincolo de care începe, pe partea stângă, La Cartuja. 

Puente del Cristo de la Expiración

În stânga podului se înalţă Torretriana, o clădire circulară, sediu al guvernului regiunii Andaluzia, dincolo de care începe Cartuja '93, Parque Cientifico y Tecnologico de Sevilla. 

Torretriana, sediul guvernului regiunii Andaluzia

Parcul Ştiinţific şi Tehnologic Cartuja '93 a fost creat în 1993, pentru a valorifica activele Expoziţiei Universale Sevilia 1992, organizate cu ocazia împlinirii a 5 secole de la descoperirea Americii. Înainte însă de a ajunge în dreptul parcului științific, trecem prin dreptul unui fost pavilion al expoziţiei, Pabellón de la Navegación, devenit între tip muzeu al navigaţiei. 
În faţa acestuia, chiar la malul apei, se înalţă Torre Schindler, construit de firma Schindler S.A., lider în construcţia elevatoarelor şi scărilor rulante. În prezent, turnul este folosit pentru testarea elevatoarelor, având o înălţime de 65 m. 

Turnul Schindler şi, în spate, Pavilionul Navigaţiei

Între parcul ştiinţific şi râu, se înşiruie alte edificii rămase de la expoziţia din 1992, care nu au rămas nici ele nefolosite. Imediat după turnul Schindler, se găseşte  află Jardín Americano, în care se ajunge din oraş pe o pasarelă pietonală, Pasarela de la Cartuja.

Jardín Americano şi, în plan îndepărtat,
Monasterio de la Cartuja şi turnurile fabricii de porţelan

Cu cei 170 de metri lungime între punctele de susţinere şi cu o lăţime de numai 3 metri, Pasarela de la Cartuja este înscrisă din 2007 în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai zvelt pod (raportul dintre lungime şi lăţime) din lume. În spatele Grădinii Americane se află El Monasterio de Santa María de las Cuevas, locul unde Columb şi-a proiectat celebra călătorie care la dus la descoperirea Americii. Urmează apoi Auditorio Municipal Rocío Jurado de Sevilla, una dintre cele mai mari săli de spectacol în aer liber, din care se vede dar partea superioară, cu instalația de iluminat nocturn. 

Auditorio Municipal Rocío Jurado de Sevilla

Alături, în stânga, se înalţă zveltă macheta la scară reală a rachetei franceze Ariane 5 cu ajutorul căreia a fost plasat pe orbită primul satelit de comunicaţii spaniol, Hispasat. Urmează apoi Los Jardines del Guadalquivir, un parc dincolo de care se găseşte Pabellón del futuro, în care se preconizează a se deschide Muzeul Spaţiului şi Aeronauticii. 

Jardines del Guadalquivir. În spate, se văd decoraţiile
de la Pavilionul Viitorului şi, în dreapta, Torre Mirador

În parc se găseşte şi Torre Mirador, rămas închis şi nefolosit, de la închiderea expoziţiei. În continuare, trecem pe sub Puente de la Barqueta, principala cale de acces spre parcul ştiinţific. 

Puente de la Barqueta

La capătul vestic al podului se înalţă sediul radio-televiziunii andaluze, Canal Sur Televisión (RTVA), dincolo de care începe parcul de distracţii Isla Mágica, a cărui principală temă este Sevilia secolului al XVI-lea. 

Sediul radioteleviziunii andaluze

Chiar pe malul râului, se află Andalucía de los niños, locul unde veţi găsi reproduse la scară principalele monumente ale Andaluziei, unde se poate ajunge din Isla Mágica. Urmează apoi El Teatro Central de Sevilla, după care atenţia ne este atrasă irezistibil de Puente del Alamillo. 

El Teatro Central de Sevilla

Proiectat de arhitectul spaniol Santiago Calatrava, despre al cărui turn răsucit am scris aici, podul a fost construit tot pentru şi cu ocazia Expoziției Universale din 1992, fiind susţinut de cabluri prin intermediul unui singur pilon înclinat, situat la capătul vestic, după acelaşi principiu ca la podul de la Agigea, sau, dacă vreţi, cel de peste Dunăre, Novy Most, de la Bratislava. 

Puente del Alamillo

Am avut timp suficient să-l admirăm, pentru că, până să ajungem la el, vaporaşul a făcut o voltă lentă şi apoi ne-am întors la locul de îmbarcare. Pe drumul de întoarcere am avut mai mult timp să pălăvrăgim cu canadienii, care ne-au încântat cu accentul lor de Quebec, cu care înnobilau limba lui Voltaire. Ce m-a surprins într-o oarecare măsură, a fost fermitatea cu care mi-au spus că, deşi vorbesc engleza la perfecţie, nu admit să vorbească altfel decât în franceză, între ei şi ori de câte ori au ocazia. Culmea e că nu fuseseră niciodată în Franţa, deşi aici erau de la începutul lui noiembrie şi stăteau până la sfârşitul lui martie. Sătui de iarna canadiană? i-am întrebat. Jusqu'au-dessus la tête (până peste cap), mi-au confirmat categoric.