Berlin, primul contact, primele amintiri

Prima zi petrecută în Berlin a început dupăamiaza, aşa că ea a fost scurtă.

La hotel am văzut un afiş care mi-a răscolit amintiri din tinereţe. Cei mai în vârstă îşi amintesc cu siguranţă secvenţele difuzate prin anii '70 sâmbăta şi duminica după-amiază pe TVR, cu frânturi din spectacolele de "varietăţi" de la Friedrichstadt-Palast, din Berlin ... cel de est, desigur! Cred că aşa i-am văzut prima dată pe Boney M, Goombay Dance Band şi alte formaţii şi cântăreţi, în special din zona disco, genul muzical al vremurilor respective. Şi asta pentru că pe scena celebrului Friedrichstadt-Palast au dat concerte cei mai celebri artişti ai momentului. Firesc, pentru că DDR-ul trebuia să facă faţă concurenţei RFG-ului (şi) în materie de entertainment, zidul nefiind în cest caz de niciun folos, astfel încât, chiar cu riscul influenţei negative a occidentului asupra "concepţiilor sănătoase, socialiste, despre lume şi viaţă a tinerei generaţii", la Friedrichstadt-Palast, show-ul a continuat chiar şi în plină propagandă comunistă. Şi puţin din el am putut vedea şi noi, în perioada de relaxare din primii ani ai epocii de aur. Îmi cer scuze faţă de cei care au avut norocul să nu trăiască vremurile respective şi cărora expresiile folosite le sunt, din fericire, necunoscute. Dacă vor explicaţii mai detaliate, le pot da :)).

Acum, Friedrichstadt-Palast se vrea a fi şi chiar este, câte puţin din Moulin Rouge şi din Broadway, dar în stilul german, nu o imitaţie seacă a altor teatre de revistă de prin alte părţi. Aşa încât, trupa de balet nu e cu nimic mai prejos ca cea pariziană, doar ceva mai îmbrăcată, dar la fel de cosmopolită (jumătate sunt rusoaice) iar East End, cartierul teatral al Berlinului rivalizează şi el cu echivalentul său, din cartierul teatral al Manhattan-ului. East End este situat în extrema nordică a Spreeinsel, înconjurând Museumsinsel, pe ambele maluri ale râului Spree. Pe lângă Friedrichstadt-Palast, aici se mai găsesc şi alte renumite instituţii teatrale de toate genurile: Deutsches Theater, Komische Oper, Berliner Ensemble, Varieté Chamäleon, Kabarett Die Distel, Quatsch Comedy Club, Staatsoper Unter den Linden, Maxim Gorki Theater, Admiralspalast.

Friedrichstadt-Palast este una dintre cele mai vechi şi mai cunoacute instituţii teatrale dintre cele enumerate, fiind înfiinţat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vechea clădire se afla la câteva sute de metri de locaţia actuală şi a fost utilizată până în 1980, când s-au constatat probleme grave de rezistenţă a construcţiei şi a fost demolată, pe locul rămas nefiind construit altceva nici în prezent. Actuala clădire a fost inaugurată în 1984, pe Friedrichstraße şi este de-a dreptul impresionantă, deşi, din exterior, nu arată: 1895 de locuri, 2200 mp suprafaţa scenei, bazin cu apă pentru spectacole pe gheaţă, 600.000 de spectatori anual.

Din 2009 a început să găzduiască proiecţii de film în cadrul Festivalului de Film de la Berlin (Berlinale). În februarie anul acesta, aici a fost premiera de gală a filmului The King´s Speech. În 2003 s-a inaugurat şi o versiune mai mică a Walk of Fame.

Cea mai mare scenă de revistă a Europei, Friedrichstadt-Palast se poate lăuda oricând cu numele sonore pe care le-a găzduit: Marlene Dietrich, Juliette Gréco, Ella Fitzgerald, Louis Armstrong, Gilbert Bécaud, Josephine Baker, Shirley Bassey, Joe Cocker, Phil Collins, Udo Jürgens, Liza Minnelli şi mulţi alţii.

Cum spuneam, am văzut la hotel un afiş vechi, cu o invitaţie la un spectacol la Friedrichstadt-Palast şi asta ne-a dat ideea de a merge şi noi acolo. Cine ştie? poate chiar vedem un spectacol ...

Zis şi făcut. Ne-am suit în maşină, i-am dat Ioanei (vocea GPS-ului) adresa Friedrichstraße, nr. 107, am dat bice cailor-putere (nu prea mulţi, totuşi e doar un Logan) şi, după mai puţin de jumătate de oră, am ajuns în zonă. Am parcat maşina pe o stradă laterală, Reinhardtstraße şi ne-am îndreptat spre "obiectiv". Strada ne duce chiar în faţa teatrului, o clădire masivă, nu foarte impresionantă din punct de vedere arhitectonic, dar plină de semnificaţii pentru noi. Intrarea principală este închisă. Pe partea dreaptă se află intrarea spre casa de bilete, pe unde pătrundem şi noi. Nimic impresionant, doar nişte ghişee închise. Ne luăm după nişte indicatoare şi coborân un nivel mai jos. Aici se găseşte casa de bilete, într-un hol mai larg, decorat cu fotografii ale artiştilor care au evoluat de-a lungul timpului pe scena teatrului. Un magazin cu suveniruri oferă căni, tricouri şi alte obiecte. Ne îndreptăm spre casa de bilete şi întrebăm ce spectacol se prezintă în această seară. Casierul ne răspunde amabil (nu mai reţin cum se numea spectacolul), spunându-ne şi că spectacolul este în germană, nefiind recomandat pentru cei care nu înţeleg această limbă. Pentru aceştia, recomandarea ar fi spectacolul de revistă Yma (se mai prezintă chiar şi în 2012), de peste două zile, dar pentru care nu mai erau bilete. De regulă, ne spune el, la o sală aşa mare nu se vând toate biletele, aceasta fiind o excepţie, datorată faptului că ne aflam în plin sezon turistic. Ne sugerează totuşi să venim înainte de începerea spectacolului, pentru că am avea şanse bune să găsim bilete rămase de la cei care au renunţat în ultima clipă. I-am mulţumit pentru informaţii şi, cu un uşor regret plin de nostalgii, ne-am mai plimbat un pic prin hol, şi am aruncat chiar o privire pe furiş în sala de spectacol. Aceasta se şi poate vizita, contra sumei de 12 €, în zilele de marţi-vineri, la ora 11 dimineaţa.

Cu regretul de a nu fi avut ideea de a ne interesa dinainte, am părăsit clădirea, ne-am mai învârtit pe Walk of Fame şi am decis să mergem mai departe. Întorşi acasă, am aflat că se pot face rezervări online din orice colţ al lumii te afli, aşa că, dacă ajungeţi la Berlin şi vreţi să vedeţi un spectacol de revistă puteţi să faceţi o rezervare pe site-ul oficial al teatrului. Au şi spectcole pentru copii!

Având lucrurile lămurite, ne-am îndreptat spre altă locaţie, cu speranţa că aici vom avea mai mult succes. Nu am făcut decât aproximativ 5 minute cu maşina, până la Fernsehturm, Turnul de televiziune din Berlin, un alt reper din epoca socialismului german. Turnul se află în Alexanderplatz, un reper important al capitalei germane, numele pieţei provenind de la ţarul rus Alexandr I, care a făcut o vizită la Berlin, la începutul secolului al XIX-lea. Nici că se potrivea mai bine pentru autorităţile comuniste, care făcuseră din acest loc centrul civic al "noii ere".

Ajunşi în piaţă pe la ora şapte seara, după ce am parcat maşina, ne-am îndreptat direct spre turnul ce domină zona cu înălţimea sa impresionantă. Aici ne-am informat cu privire la formalităţile pentru urcarea în turn, am cumpărat biletele, după care ne-am "liniştit", pentru că mai aveam de aşteptat ceva timp până ne venea rândul la urcat.

Biletul, în valoare de 10,50 €, are un număr de ordine. Pe nişte ecrane mari sunt afişate numerele biletelor şi ora la care posesorii acestora urmează să urce. Numerele biletelor noastre erau 3415-3416.şi, drept urmare, intervalul de prezentare la "îmbarcare" era 21:00-21:10. Pănă atunci, am dat o raită prin Alexanderplaz, care este o zonă imensă, cu numerose puncte de interes. Practic, Alexanderplaz este o zonă de formă aproximativ dreptunghiulară, cuprinsă între Alexanderstraße, la nord, Karl-Liebknecht-Straße, la vest, Grunerstraße, la est şi Gontardstraße, la sud. Pe această ultimă stradă, se află şi Bahnhof Berlin Alexanderplatz, o gară aglomerată, de unde se poate lua fie metroul (U-Bahn), fie trenul suburban (S-Bahn). Întreaga zonă este încă în construcţie, motiv pentru care şi circulaţia este mai dificilă. Cu toate acestea, ca peste tot în Germania şi aici constructorii şi autorităţile locale fac tot posibilul pentru a respecta participanţii la trafic, oferindu-le posibilităţi suficiente pentru deplasare, sau parcare. La fel şi la noi, nu? :)). În în mijlocul pieţei se află Brunnen der Völkerfreundschaft (Fântâna Prieteniei dintre Popoare), iar în interiorul şi în jurul acesteia se găsesc construcţii datând tot din anii '70 şi în general din perioada comunistă, ca şi fântâna: centrul comercial Galeria Kaufhof, Hotel Park Inn, Haus der Elektroindustrie, fostul sediu al Ministerului Industriei Electrice al DDR, Haus des Lehrers (Casa Învăţătorilor), Kongresshalle, alături de care se află şi clădiri mai vechi, din perioada interbelică: Berolinahaus şi Alexanderhaus, refăcute după bombardamente, sau altele foarte moderne şi recente, precum centrul comercial Alexa.

La sudul pieţei propriu-zise se află un alt dreptunghi, considerat uneori ca făcând parte tot din Alexanderplaz, în care se găsesc mai multe obiective interesante, dintre care cel mai important este chiar Turnul de televiziune. La sudul acestuia de găseşte un parc, cu două fântâni: Wasserkaskaden (Cascada de apă, frumoasă când este luminată, aşa cum am văzut-o doar în poze din pliantele luate de la turn, pentru că pe viu am văzut-o fără lumini) şi Neptunbrunnen (Fântâna lui Neptun, lipsită şi ea de lumini, dar care arată bine în timpul zilei). Pe latura de vest a parcului se află Marienkirche, Biserica Sfânta Maria, una dintre cele mai vechi biserici din Berlin şi singura construcţie rămasă netinsă de bombardamente din centrul istoric al capitalei germane. Să nu credeţi că asta s-a întâmplat datorită sentimentelor religioase ale Aliaţilor, nu, nici vorbă. A fost vorba de un motiv mult mai profan şi pragmatic. Turnul acoperit cu aramă al bisericii reprezenta un reper excelent pentru radarele ce echipau avioanele de bombardament ...

La sudul acestui parc se află un al doilea, Marx-Engels-Forum, pe locul unde, în perioada interbelică se afla un cvartal, distrus complet de bombardamente. Aici, comuniştii germani au plasat şi monumentul celor doi gânditori, care privit din faţă, dinspre nord, avea în fundal, pe malul celălalt al râului Spree, impunătoarea clădire Palast der Republik, sediul Parlamentului DDR, construcţie  anilor '70. Cu puţin timp înainte de reunificare, s-a constatat că "măreaţa construcţie" conţinea imense cantităţi de azbest, material dovedit între timp ca fiind cancerigen şi a cărei utilizare în construcţii a fost interzisă prin lege în Uniunea Europeană (şi ce dacă? la noi merge şi-asa!). Ca urmare a constatării, clădirea a fost demolată şi, în prezent, acolo este un şantier unde se construieşte urmaşul clădirii aflate aici până la război, Berliner Stadtschloss, distrusă de bombardamente. După cum se poate vedea, în ciuda discuţiilor aprinse şi controversate, nemţii au decis să păstreze, pe cât posibil, urmele trecutului, fie el nazist, fie comunist, pentru că ele sunt parte a istoriei, cu bune şi cu rele, a acestui popor, demn de toată lauda. Spun "pe cât posibil", pentru că există anumite limite, peste care nu se poate trece. De exemplu, închisoarea Spandau, din vestul Berlinului, în care au fost încarceraţi o parte din criminalii nazişti, a fost dărâmată după moartea ultimului nazist închis aici, Rudolf Hess, din motive lesne de înţeles.

La est de Marx-Engels-Forum, pe partea cealaltă a Rathausstraße, se află Nicolaiviertel, un cvartal care, deşi grav avariat în timpul războiului, a fost reconstruit în perioada comunistă, aşa cum arăta el în perioada interbelică, având în centru Nikolaikirche (Biserica Sf. Nikolai), cu turnurile sale gemene ţuguiate, care se văd de departe.

La nordul acestui cvartal este situată Rotes Rathaus (Primăria Roşie), numită aşa datorită culorii cărămizilor construcţiei originle, din a doua jumătate a secolului l XIX-lea şi nu datorită faptului că a fost sediul primăriei Berlinului de Est, comunist. Din 1991 a redevenit sediul Primăriei Berlinului reunificat. În spatele ei se găseşte Altes Stadthaus, Vechea Primărie, dinaintea construirii ctulei primării, acum sediul Ministerului de Interne.

După ce am făcut turul zonei pe care am descris-o ne-am întors la turn. Între timp soarele se apropiase de asfinţit şi ora de urcat în turn sosise.

Turnul de televiziune din Berlin este tot o construcţie a epocii comuniste, el fiind inaugurat în 1969, la 7 octombrie, ziua naţională a Germaniei de Est (DDR). La 7 octombrie 1949 a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republic Democrată Germană). La data construirii sale, era cea mai înaltă construcţie din Europa, acum a rămas doar cea mai înaltă construcţie din Germania, măsurând 368 m înălţime. Scopul principal pentru care a fost construit este, aşa cum îi spune şi numele, pentru transmisiile de televiziune, în perioada când transmisiile prin satelit nu luaseră o atât de mare amploare şi majoritare erau transmisiile terestre. Evident, amplasarea făcea ca programele transmise să fie recepţionate şi pe o mare suprafaţă a teritoriului Germaniei de Vest. La ceva mai mult de 200 m altitudine, este plasată o sferă, cu diametrul de 32 m. La partea inferioară a acesteia, la altitudine de aproape 204 m, se află pltforma panoramică, de unde vizitatorii pot admira panorama Berlinului. În zilele senine, vizibilitatea ajunge până la o distanţă de 42 km. Deasupra platformei, la 207 m altitudine, se află un restaurant, care se roteşte cu 360º în 30 de minute,asta după renovarea din anii '90. Până atunci, o rotaţie completă avea loc într-o oră. Pentru urcarea vizitatorilor sunt prevăzute două lifturi, care se deplasează cu o viteză de 6 m/s. Există şi o scară interioară, cu 986 de trepte, dar ea nu este accesibilă vizitatorilor. Deasupra globului se înalţă, până la 368 m, instalaţia cu antenele de TV şi radio.

Dacă doriţi să mergeţi şi în restaurant, vă sfătuiesc să faceţi o rezervare în prealabil, aici. În general, turnul este aglomerat (noi am aşteptat două ore de la cumpărarea biletelor, până la urcare) şi, evident, sunt mulţi cei care doresc să rămână şi la restaurant. Acest lucru este însă posibil doar în limita locurilor disponibile. Când am urcat noi, er o coadă măricică, aşa că am renunţat, fără prea multe regrete. De pe platforma de vizitare am văzut un apus de soare splendid şi am admirat de la înălţime Berlinul, ale cărui lumini se aprinseseră deja.

Am revăzut de la înălţime locurile din apropiere, pe unde tocmai ne plimbasem, dar am putut vedea şi locuri mai îndepărtate. Evident, cele mai spectaculoase imagini au fost cele ale celebrului bulevard [b]Unter den Linden[/b], la capătul căruia stă, luminată feeric, Brandenburger Tor (Poarta Brandenburg).

Despre Unter den Linden, care înseamnă Sub tei, am auzit prima dată într-o lecţie despre Berlin, din manualul de germană din clasa a IX-a, când, proaspăt intraţi în liceu, începeam să învăţăm şi această ciudată limbă, cu cuvinte lungi, cu o topică cu fundul în sus şi în care toate substantivele comune se scriu cu majusculă. Curând însă am început să simţim melodicitatea ei, cadenţată în ritm prusac şi am ajuns să ne placă (mă rog, nu tuturor, dar mie, cu siguranţă!) Şi asta, sunt sigur că se datorează în cea mai mare parte, profesoarei de germană, Fräulein Binder, devenită la scurt timp Frau Orendi, după căsătoria care avea să o poarte în ţara strămoşilor ei şi care ne povestea cu suflet despre cât de frumos este să te plimbi pe sub tei ....

Aţi fost acolo? am întrebat-o noi plini de curiozitate.

Da, în studenţie, dar numai până la Brandemburger Tor, mai departe, spre Tiergarten, nu se poate trece pentru că este Zidul, a răspuns ea, cu o undă de regret, pe care aveam să o înţeleg ceva mai târziu, când se construiau poduri de flori pe Prut ...

Nu ştiu dacă este locul aici, dar nu pot să nu fac o scurtă digresiune. Domnişoara Binder era o nemţoaică de prin Bihor, înaltă, bine făcută, care deşi nu era frumoasă conform standardelor clasice, atrăgea oricui privirea, cu atât mai mult unor adolescenţi ca noi ... Dar nu aspectul mă face să-mi aduc aminte de ea, ci sufletul pe care-l punea în ceea ce făcea la clasă şi tactul de care dădea dovadă, în ciuda tinereţii şi a experienţei limitate la catedră, pe care le compensa printr-o pregătire impecabilă şi o seriozitate tipic nemţeşti. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, ajunsesem la o lecţie în care era vorba de gebratene pilze, expresie pe care domnişoara profesoară a tradus-o, natural, cu zâmbetul pe buze, ciuperci fripţi, la care toată clasa a izbucnit în râs. Cu acelaşi zâmbet pe buze, a cerut lămuriri şi, după ce i le-am dat, a râs şi ea împreună cu noi, fără cea mai mică urmă de iritare sau supărare.

Astfel de amintiri am despre toţi profesorii mei, care au fost, fără excepţie, deosebiţi.

În ultimul timp, am constatat că foarte mulţi tineri, odată ce-au terminat liceul, nu-şi mai amintesc nici măcar numele profesorilor, ce să mai vorbim de alte lucruri ... Şi nu e doar vina lor ...

Ei, dar m-am luat cu vorba şi călătorului îi şade bine cu drumul, spune o vorbă înţeleaptă ...

Urmând îndemnul acestei vorbe, după turul panoramic de 360º pe care l-am făcut în Berlin de la peste 200 de metri înălţime, tur care a durat aproape o oră, am coborât, am mai dat o raită prin zonă, să o vedem cum arată noaptea şi într-un sfârşit, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la hotel, pentru că şi a doua zi era una  dedicată vizitării capitalei germane.

Herzliche Grüße!