Sfântu Gheorghe. Un pic din savoarea Ţinutului Secuiesc

La începutul lunii martie 2012, ne-am îndreptat spre Sfântu Gheorghe, municipiul reşedinţă a judeţului Covasna. Ne-am oprit chiar în centrul oraşului, pe latura estică a parcului central, Erzsébet park în maghiară, parcul Elisabeta în română. În legătură cu numele parcului, există două versiuni. Una din ele spune că el vine de la Regina Elisabeta a României cealaltă susţine că este, de fapt, vorba de Elisabeta, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, celebra Sissi. Oricum, este un parc frumos, indiferent de unde i se trage numele. Eu personal nu am găsit suficiente informaţii pentru a decide de partea cui este adevărul.

Între timp se făcuse cald, era o zi senină şi mulţi locuitori ai oraşului ieşiseră la plimbare, mai ales cei cu copii. Asta mi-a plăcut, pentru că mi-a dat senzaţia că Sfântu Gheorghe este un oraş tânăr. Şi, lucru surprinzător, deşi trei sferturi din populaţia oraşului aparţine minorităţii maghiare (adică aici sunt majoritari), vorba românească se auzea într-o proporţie cel puţin egală cu cea ungurească.

Primul loc unde ne-am oprit a fost la Catedrala Ortodoxă Română, aflată chiar lângă locul unde parcasem maşina. Un pic ascunsă în spatele unor clădiri, catedrala se înalţă dintre acestea, reuşind cu greu să iasă din „înghesuială”.

Construită în stil brâncovenesc, la exterior nu impresionează decât prin dimensiuni. Înteriorul este însă cu adevărat impresionant, atât prin dimensiuni, cât mai ales prin picturile care acoperă practic toată suprafaţa pereţilor. Spun „impresionant”, dar asta nu neapărat în sens pozitiv, pentru că, după gustul meu, pictura încarcă excesiv pereţii şi este puţin prea stridentă prin colorit.

Intrarea nu se face, cum ar fi normal, printr-unul dintre cele trei masive portaluri, de pe laturile de sud, vest şi nord, ci pe o uşită modestă, din dreapta intrării principale, de pe latura vestică. Cel puţin aşa era când am vizitat noi catedrala, poate că la evenimente mai importante se deschid şi celelalte intrări. Am pătruns mai întâi într-o încăpere şi ea cu pereţii prea încărcaţi de picturi, unde se află un magazin bisericesc. Aici, o femeie parcă plictisită (mult prea devreme) de viaţă, abia a catadicsit să scoată două vorbe. S-a mai înviorat când am cumpărat o broşură de prezentare a catedralei.

Am pătruns apoi în catedrală şi imediat ne-a izbit un miros greu, de fum de lumânări din ceară proastă, care făcea aerul aproape irespirabil. Slujba tocmai se încheiase şi cineva dădea de zor cu aspiratorul, ridicând un nor subţire de praf, ce filtra lumina strecurată prin ferestre.

Senzaţia de supraîncărcare cu picturi a pereţilor s-a accentuat parcă, atunci când, examinându-le mai de-aproape, am constatat că starea lor nu era prea bună, semn că vopselele folosite nu au fost de prea bună calitate, sau meşterul zugrav nu s-a priceput prea bine în a le prepara şi depune pe suport.

Am ieşit destul de precipitat din catedrală, simţind o acută nevoie de aer proaspăt. Făcând observaţia că picturile nu se simt prea bine, femeia de la magazinul bisericesc ne spune că din păcate nu sunt bani pentru întreţinerea ei, pentru că banii adunaţi se strâng pentru repararea acoperiului, prin care plouă.

Din broşura cumpărată, am aflat şi câte ceva despre istoria catedralei.

Astfel, piatra de temelie s-a pus în septembrie 1939, „merite deosebite [...] le-au avut protopopul Aurel Nistor şi rezidentul regal al Ţinutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu”. În privinţa meritelor celui din urmă, am mari îndoieli, având în vedere că el îşi avea reşedinţa la Bucureşti. Oricum, autorii textului din care am citat au omis să treacă în dreptul numelui lui Alexianu, pe lângă calităţile de rezident regal şi profesor universitar, pe cea de criminal de război.

Construcţia a fost întreruptă după Dictatul de la Viena, iar în timpul războiului, autorităţile militare maghiare au organizat la subsolul catedralei un adăpost antiaerian. După război, la revenirea teritoriilor în cadrul României, acesta a fost folosit ca depozit de legume şi fructe, iar ruinele catedralei neterminate au fost lăsate în paragină. Din 1972, a reînceput construcţia catedralei, aceasta fiind finalizată în 1983. Catedrala, cu o suprafaţă de 900 mp, 45 m înălţime şi cu o capacitate de 2000 de persoane, poartă hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe (acesta fiind, de altfel, patronul oraşului).

Locul folosit altădată drept depozit a devenit între timp, din 1993, locul unde a fost amenajat Muzeul Spiritualităţii Româneşti, din păcate nevizitabil la data vizitei noastre. Aici sunt expuse vechi icoane pe lemn şi sticlă, o colecţie de carte bisericească veche, obiecte liturgice şi diferite documente istorice. Din 1994, odată cu înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, biserica a devenit catedrală episcopală.

Am plecat de aici cu sentimente amestecate. Venind de la Prejmer şi Hărman, nu m-am împiedicat să fac comparaţia dintre cele două monumente istorice, datând de peste cinci secole şi Catedrala Ortodoxă Română din Sfântu Gheorghe, construcţie terminată acum nici 30 de ani, dar prin acoperişul căreia plouă!

Între catedrală şi strada Kós Károly, de pe latura estică a parcului Elisabeta, se află o casă monument istoric şi de arhitectură. Este Casa cu arcade (Labashaz), datând de la 1820 şi în care au stat, înainte de execuţie, în 1854, revoluţionarii de la 1848 Jozsef Varadi şi Francisc Bartalis. În această clădire îşi avea sediul regimentul de husari care asigura serviciul de grăniceri. În prezent, aici se află Arhivele Statului.

Peste drum, intrăm în parcul Elisabeta. Acesta are o formă dreptunghiulară alungită, cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia nord-sud. În capătul sudic al parcului se află Biserica Romano-Catolică "Sfântul Iosif", pe care, din păcate, nu am vizitat-o, din lipsă de timp. Am intrat în parc pe la mijlocul acestuia, de pe strada Gróf Mikó Imre, perpendiculară pe latura estică a acestuia. Chiar în dreptul străzii, în parc se află statuia reprezentându-l pe cel care a dat numele străzii: contele Mikó Imre. Personalitate de seamă a vieţii politice transilvănene din secolul al XIX-lea, contele a fost Guvernator General al Transilvaniei (1848, 1860-1861), şi ministrul Transporturilor şi Lucrărilor Publice al Ungariei între 1867 şi 1870.

Chiar în mijlocul parcului se află un mic lac, peste care se arcuieşte un pod din fier forjat. Puţin mai la nord, un obelisc se înalţă semeţ spre cer, dar semnificaţia acestuia ne-a rămas ascunsă şi nu am reuşit să aflu nici acum ce reprezintă. În schimb, spre capătul nordic al parcului se află un obelisc mai scurt, cunoscut sub numele de Obeliscul cu lei, care reprezintă monumentul în memoria revoluţionarilor de la 1848. Care dintre aceştia, români, sau maghiari, nu se ştie, pentru că inscripţia - cam ştearsă şi greu lizibilă - este vagă: În amintirea luptei pentru libertate. Sau poate monumentul este ridicat şi în amintirea revoluţionarilor români şi a celor maghiari, chiar dacă s-au bătut zdravăn unii cu alţii ... deh, fiecare cu revoluţia lui. Dar ce mai contează după mai bine de 150 de ani?!

Latura de vest a parcului este delimitată de un taluz înalt de vreo doi metri, de-a lungul căruia se întinde strada Gábor Áron. Din dreptul Obeliscului cu lei, o alee, continuată cu mai multe trepte ne conduce spre Biblioteca Judeţeană Bod Peter, aflată într-o clădire galbenă, cu etaj, construită, aşa cum scrie pe o placă de pe faţadă, de către grănicerii secui în 1832. În această clădire, conducătorii locali ai revoluţiei de la 1848-1849 au hotărât declanşarea rezistenţei armate împotriva Imperiului austriac. Unul dintre aceştia a fost ofiţerul de artilerie Gábor Áron, căzut pe câmpul de luptă în 1849, în bătălia contra armatelor ţariste, venite în sprijinul celor austriece. În aceeaşi clădire se află şi Centrul de Coordonare Culturală al Republicii Ungare, motiv pentru care, alături de tricolorul românesc şi steagul albastru al Uniunii Europene, pe clădire este arborat şi steagul roşu-alb-verde al Ungariei.

La câteva zeci de metri mai la nord, strada trece printre două pieţe. Cea dinspre vest este Piaţa Mihai Viteazul, pe latura de vest a căruia se află nelipsita Casă de Cultură a Sindicatelor, ajunsă în prezent în stare de faliment. În mijlocul pieţei se găseşte un ansamblu statuar, reprezentându-l pe Mihai Viteazul călare, având alături, dar nu călare, ci pe jos, vreo cinci personaje care, după aspect, cred că se vor a reprezenta nişte secui. În sfârşit, nu am aflat mai nimic despre acest grup statuar amplasat aici în 1982, decât că a constituit şi constituie încă motiv de dispută interetnică (reală, sau fabricată, cine ştie?).

Cineva ne recomandase un restaurant, aşa că am hotărât să mergem să mâncăm de prânz acolo, adică la restaurantul Pivniţa Sfântu Gheorghe (Szentgyörgy Pince), pe scurt, Pivniţa, cum îi spun localnicii.

Ştiam că restaurantul este undeva lângă Piaţa Mihai Viteazul, dar nu foarte exact, aşa că am preferat să întrebăm. L-am abordat pe primul trecător întâlnit, un domn între două vârste, ungur, după accent, care, cu un zâmbet cu subînţeles, ne-a răspuns amabil, arătându-ne un gang de pe latura sudică a pieţei.

Am intrat prin acel gang şi, chiar în faţa noastră, am văzut firma restaurantului şi intrarea acestuia.

De fapt, este vorba de intrarea la terasă, de unde, coborând pe o scară îngustă, se ajunge în restaurant. Era ora prânzului şi ne era o foame "de lup". Ne-a întâmpinat o chelneriţă amabilă, care ne-a condus la o masă şi ne-a adus meniul. O muzică plăcută, în surdină, anima atmosfera. Iniţial, restaurantul era gol, dar la plecarea noastră, am constatat că s-a umplut destul de mult.

Spaţiul nu este foarte mare, este chiar o pivniţă autentică. Veniserăm, fireşte, să mâncăm ceva specific bucătăriei secuieşti. Eu am ales o supă de fasole Jókai, alături de care mi s-a adus o farfurioară cu ceapă roşie şi un gulaş secuiesc cu carne de vită, iar soţia mea o supă de perişoare şi un papricaş cu carne de vită. Doamna mea s-a încălzit cu o ţuică (aşa îi spunea în meniu, dar de fapt era o palincă foarte bună), iar eu m-am delectat cu o bere fără alcool. Pentru desert nu am mai avut loc, aşa că am renunţat la el. Consumaţia a costat 64 de lei şi am plătit cu cardul (cu excepţia pourboire-ului, pe care l-am dat cash).

Am mulţumit gazdelor, care ne-au mai poftit să le trecem pragul şi altă dată şi am revenit în Piaţa Mihai Viteazul. De aici, am trecut strada Gábor Áron şi am intrat în Piaţa Libertăţii (Szabadság ter), situată pe latura de nord a Parcului Elisabeta. De fapt, numele de Piaţa Libertăţii este dat şi străzilor de pe laturile de nord, est şi sud ale Parcului Elisabeta. Piaţa propriu-zisă nu impresionează cu nimic, dar pe latura de nord a sa se află două clădiri importante. Cea din stânga, dinspre strada Gábor Áron, este sediul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean. Lipită de aceasta, se află o clădire mai veche, fost sediu al tribunalului, actualmente sediul Galeriei de Artă "Gyárfás Jenő", secţie a Muzeului Naţional Secuiesc. Muzeul propriu-zis se găseşte undeva la sud de Parcul Elisabeta şi, din păcate, nu am avut timp să-l vizităm şi nici Galeria de Artă.

Lăsasem maşina pe latura de est a Pacului Elisabeta, undeva în dreptul Teatrului Andrei Mureşanu şi Tamási Áron, a cărui clădire este lipită de cea a Colegiului Székely Mikó. Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv al plimbării noastre. Mai întâi am intrat pe strada Gróf Mikó Imre, la capătul căreia, acolo unde se întâlneşte cu strada 1 Decembrie 1918, se află Piaţa Sfântu Gheorghe. Aici, conform unui proiect al Primăriei (al cărei sediu se află în apropiere) trebuia să fie amplasată o replică a statuii Sfântului Gheorghe din Praga, ce urma să fie executată de un grup de studenţi ai Facultăţii de Arte din Budapesta. Începuse şi strângerea de fonduri, dar, nu ştiu din ce motive (poate este doar o amânare), în locul statuii cu pricina, acum este amplasată aici o lucrare desprinsă parcă din desenele animate, deoarece reprezintă un om călărind un dinozaur. Nu am îndrăznit să presupun că aceasta ar putea fi o interpretare modernă, futuristă, a scenei uciderii balaurului de către Sfântul Gheorghe :))

Ne-am îndreptat apoi spre nordul oraşului, pe strada Cetăţii. La numărul 1, cocoţată pe un deal, se găseşte Biserica Reformată Fortificată. Iniţial catolică, apoi luterană, unitariană şi, din prima parte a secolului al XVII-lea, calvină, biserica este singura construcţie a oraşului, păstrată din perioada medievală. Deşi nu este, precum bisericile fortificate săseşti de la Prejmer şi Hărman, înscrisă pe lista patrimoniului universal UNESCO, văzută din exterior nu pare cu nimic mai prejos decât acestea. Spun din exterior, pentru că, din păcate, nu am putut intra decât până la zidul de apărare, incinta propriu-zisă fiind închisă. Ca urmare, nu pot spune prea multe, doar că se putea constata faptul că erau spre sfârşit ample lucrări de restaurare, faptul că acestea nu erau încă terminate fiind probabil motivul pentru care biserica fortificată nu era deschisă spre vizitare. Oricum, ne-am putut face o idee. Alături se găseşte şi cimitirul reformat, în care se pătrunde printr-o frumoasă poartă secuiască.

Cei care doresc să ajungă la acest obiectiv, pot utiliza următoarele coordonate GPS: 45°52'23"N   25°47'9"E.